"In orice idee omenească genială ori nouă, sau, pur şi simplu, chiar în orice idee cît de cît serioasă ce încolţeşte în capul unui om, există ceva care nu se poate comunica altuia chiar dacă ai scrie volume întregi, străduindu-te să explici această idee vreme de treizeci şi cinci de ani; întotdeauna va rămîne ceva netransmisibil, ceva care în ciuda străduinţelor tale nu va voi să iasă din cutia ta craniană şi va zăcea acolo mereu, pînă cînd nu vei mai fi"


Mi-a venit brilianta idée de a imi asterna propia viata pe niste foi de hartie care, cu timpul, probabil se vor ingalbeni , iar peste ani cineva o va citi incercand sa imi descifreze mintea si gandurile.
Nici nu stiu cum ar trebui sa inceapa o carte, pentru ca , bineinteles la scoala nu am fost mult prea atenta, si nici nu stiu ce ar trebui sa spun , iar ceea ce ar trebui sa tin pentru mine.
Pot spune ca niciodata nu am fost brilianta la scris sau la citit, pentru ca pur si simplu nu gaseam nimic care sa imi acapareze atentia in asa fel incat sa nu mai pot lasa o carte, un articol din mana. Uram cititul ,uram scrisul deasemenea, desi pot spune ca imaginatia niciodata nu mi-a lipsit. O aveam in deplin , dar niciodata nu am avut rabdare pentru ea.
De ce as avea rabdare pentru ceva care nu era real si la care toti ar fi ras daca as fi dat viata imaginatie mele? Eh nimanui nu ii place sa fie batjocura celorlalti….eu de ce as fi exceptie?
Vedeti ce de ca vorbeam ? Deja mintea mea are alte idei , iar eu de abia imi gasesc cuvinte, sau de abia imi gasesc concentratie de a mai continua, autobibliografia asta care era condamnata de cand am asternut pe foaie primutl rand, prima litera, prima emotie, primul gand
Poate intr-o zi cu soare o voi gasi si o voi lega ca, sa nu mai am astfel de probleme in viitor!”Care viitor don`soara?!” ar spune multi..
Viitorul meu! Care nu pare prea brilliant acum dar stiu ca e undeva acolo, as intinde mana , dar nu vreau sa descopar acum, vreau sa imi traiesc viata, sa gresesc, si sa invat din greseli , sau mai bine de atat sa le fac din nou, ca doar nu ne invatam de prima data , iar eu sigur nu voi invata din prima.
Desi niciodata nu mi-a placut sa fac greseli, tot timpul sunt la un pas de a le face. Obisnuiam , din pura teama de a nu gresi , de a nu esua la ceva, mai bine sa nu fac. Nu mi-am stiut niciodata destul de bine limitele dar , nici nu am fost curioasa se le testez, din frica de a nu descoperii ceva ce nu imi place.
Daca as fii descoperit ca imi place pericolul?! Adrenalina?!
Sa imi fi trait toata viata la maxim?! “Nu, nu” imi striga constiinta, insa inima cere mai mult din ceea ce as fi vrut sa ii dau , dar mi-a lipsit curajul.
Parca as avea doi pitici pe un umar si pe celalalt, batandu-ma la cap! Ah incetati ca nu va mai suport !! Sunt destul de matura pentru a gandi pentru mine!... “Dar totusi ce ziceai?”
Parca am dubla personalitate cateodata. Nu obisnuiam , sa joc dublu rol pana cand am ajuns la concluzia ca eu imi sunt singurul om care m-a v-a intelege cu adevarat . Si care atunci cand fac o greseala , imi v-a da o palma peste cap .
Si totusi inca nu am aflat ceea ce vreau, ceea ce sunt..
Ma laudam cu propria mea persoana, halal persoana sunt daca nu stiu ce vreau sau cine sunt!
Multi ar spune ca sunt matura, muncesc , ce mai ca un adult. Ceea ce multi nu stiu , si nici nu se asteapta de la mine e, ca sunt doar un copil care de bine de rau sta mult si bine , analizand tot ceea ce misca , din nou, din teama de a nu gresii sau a dejamagi pe cineva. Sunt doar un copil pe care viata l-a aruncat in cercul viciios al minciuni si al dezamagirii, a adultilor daca vreti sa o numim asa.

Nu pot spune ca am fost timpul atat de calculata si oarecum organizata. Eh, sterge organizata pentru ca nici acum nu sunt. Desi spre apararea mea incerc din toate punctele de vedere sa ma antrenez. Dar incep sa cred zicala, pe care americani o spuns destul de des “ Nu inveti un caine batran, trucuri noi”. Desi eu nu sunt batrana, pot spune ca sunt obisnuita cu dezorganizatia mea. Asa gasesc ceea ce caut mult mai usor.
Ma intrebam mai de una zi. De ce scriu? De ce am dorinta asta arzatoare de a striga in cele patru colturi ale lumiceea ce eu simt?! Sau mai bine zis trei , avand in vedere ca eu sunt in Vest.
De ce vreau ca toata lumea sa ma intoarca pe fata si pe dos, cand tot timpul am evitat sa imi exprim sentimentele din frica de a nu fi respinsa sau a nu fi luata drept fraiera?De ce acum cand incep sa descopar lumea simt nevoia acuta de a fi auzita?
Sa fie oare vinovatia anilor ce au trecut , iar eu am tacut malc, fara a spune persoanelor din jurul meu ce simteam cu adevarat?


II
Niciodata nu am luat sfaturile pe care le primeam in serios , si niciodata nu am dat atentie sentimentelor pe care le simteam , crezand ca vor disparea , daca nu le dau atentie. Ideea mea brilianta a tinut cat tine un cutremur .Poate nici atat. Acum cand nu mai am persoanele pe care le iubesc langa mine, parca sentimentele pe care le-am negat atata amar de vreme sunt gata sa explodeze si sa ma faca de rusine. Nu imi plac scenariile siropoase! Ma ingrozesc chiar!
Din cauza aceasta niciodata nu am spus “Te iubesc “persoanelor care contau si inca conteaza, dar acum parca a spune “Te Iubesc” suna criminal, pentru ca viata mi-a demonstrat cat de amara poate fii, lundu-mi ceea ce eu iubesc de langa mine. Simt ca a spune acum “Te iubesc” e o incercare esuata de a aduce timpul inapoi.
Iar cum toti stim timpul niciodata nu mai vine inapoi, deci in consecinta tot eu m-as face de rusine .
Am stabilit cu mine insumi ca de data asta voi fi sincera. “Scuipa acuma tot ce ai pe suflet” “ e ocazia pe cate nu ai vrut-o , desi ai avut-o tot timpul’
Acum de bine de rau macar pe aceste foi sa mi-o creez. Vreau da developez filmul vietii mele , devorand amintirile care inca imi sunt tiparite in minte.
Imi promit solemn ca voi sapa adanc in amintirile pe care le-am ingropat intunericul minti mele, doar pentru a fii capabila a zice “Eh am facut-o si pe asta”

Nascuta pe data de 22 Decembri, 1989 in Timisoara cantaream doar cateva sute de grame. Ma nascusem la sase luni si jumatate. Din vorbele mamei toti doctori din spital se asteptau sa nu supravietuiesc. Le-am aratat eu lor. Tot timpul am fost un copil neastamparat , dar tot timpul respectuos. O sa vezi de ce.
Am crescut numai cu mama si cu bunicii. Mircea a plecat cand aveam tre luni. Ii numesc Mircea pentru ca niciodata nu l-am cunoscut, si practic pentru mine e un strain.L-am vazut doar in poze, mama si bunica au avut grija de chestia asta , si de a imi spune intotdeauna adevarul. Fara ocolisuri .
Mircea era genul barbatului caruia “ Ochii nu ii stateau bine in cap”…eu prefer sa il numesc un fustangiu. Ce mai ,scurt si la obiect. S-a incurcat cu prietena cea mai buna a mamei mele, iar “don’soara” a picat ca o musca , find prima iubire, stricand prietenia cu mama, numai pentru a fii la randul ei lasata cu ochii in soare de Mircea.
Imi cer scuze , mama, pentru greseala care am facut-o. Mircea , nu te-a lasat pe tine, era prea las, pentru a fii atat de curajos si a pleca pe usa din fata, cum ai facut-o tu , probabil pentru mine si pentru sanatatea ta mintala. Nu te speria , niciodata nu i-am dus dorul asa cum alti copii ar duce dorul tatalui, in mare parte pentru ca niciodata nu l-am cunoscut si nici nu am vrut sa il cunosct.Nu poti duce dorul cuiva pe care niciodata nu ai avut ocazia de a il cunoaste. Eu l-am avut pe bunicul meu.
Toti au avut mereu grija de a imi spune adevarul, oferindu-mi chiar vacante de vara la parinti lui Mircea, in Corabia.
Aveam o oarecare oroare de a ii cunoaste ,pentru ca , tot timpul ei pentru mine nu au fost mai mult decat un gand neplacut , niste oameni care nu au vrut nimic altceva decat sa distruga ceea ce familia mea avea, niste straini chiar daca am sangele lor in vene.
Spuneam ca tot timpul am fost un copil respectuos . Motivul pentru care am afost nelipsita de bun simt , il datorez in mare parte buniciilor pentru ca m-au invatat si au avut grija sa nu ma lase nepedepsita cand am gresit.Pe cealalta parte e mama, care a fosr educatoare. Cei care au crescut cu un cadru didactic in familie stiu cum e . E parca o cerinta pe care vrei nu vrei trebuie sa o indeplinesti. Fiind copilul doamnei directoare, nu a fost tot timpul un avantaj. Mama tot timpul a fost de parere ca nu merit sa fiu tratata diferit fata de ceilalti copii doar pentru ca eram fiica ei. Si sincer niciodata nu mi-am dorit sa fiu tratata ca find fiica doamnei directoare . Era un statut pe care niciodata nu l-am apreciat . Desi trebuie sa recunosc ca uneori prindea bine.
Imi aduc aminte , ziua in care am profitat de faptul ca eram fiica doamnei directore. Cu cateva zile inainte , eu cu Mihai ne jucam in prumul care era deasupra lazi mele de nisip, construita de bunicul meu. Mihai era pe o creanga mai jos decat mine, iar eu find atta de neastamparata, am luat sfoara , cu care obisnuiam sa luam porcul, care urma sa fie sacrificat cu cateva zile inainte de Craciun, si am aruncat`o pe o creanga. Avean de gand sa ma transform in Tarzan si sa ii demonstrez la Mihai ca nu imi este frica sa ma balansez pe sfoara.
Greutatea nu a fost niciodata o problema, dar ziua aceea a fost singura zi in care mi-am dorit sa fiu mai slaba. In clipa in care m-am catarat pe franghie , s-a rups creanga cu tot cu mine, aterizand pe jos.
Nu mai tin minte daca am tipat, stiu doar ca mama a venit repede din casa, iar Mihai statea in copac uimit la ceea ce tocmai se intamplase. Stiu doar ca atunci cand am vazut-o pe mama intrand in panica am inceput sa plang, desi doar cu cateva clipe inainte nu aveam nimic.
Imi aduc aminte ca Mihai zicea, “Eu daca eram in locul tau nu plangeam”! Puf! Eu nu plangeam ca ma durea, plangeam doar ca am vazut-o pe mama intrand in panica si vazand sange. Tin minte ca m-a luat in brate, si in cel mia scurt timp am ajuns la spitalul de copii . Abia cand am inteles ce aveau de gand sa imi face, toate alarmele au inceput sa imi sune. Vroiau sa imi inchida rana , cosandu-ma ca pe o papusa de carpe. Sincer nu stiu cum am , sau mai bine zis cum au reusit sa ma tina linistita pe masa , pana cand au reusit sa imi inchida rana si sa imi dea vaccinul care impiedica infectia ranii. Sunt amintiri pe care incet incet, am inceput sa le astern pe hartie, din teama de a nu le uita.
Amintiri care inca , dor, dar care fac parte din copilaria pe care am avut-o , caruia ii duc dorul, inca.



Niciodata nu am fost buna la despartiri , de fiecare data simtiind ca o mica particica din mine e pierduta.
Tind sa cred, sa sper, ca m-am mai perfectionat la acest joc. Am spus , poate “adio” nu atator persoane , dar “Pe curand” and spus destulor. Cu cat spui mai mult , cu cat mai multe persoane pleaca din viata ta, parca totul devine mult mai usor , la clipa despartii, ma refer. Pentru ca stiu mai bine ca oricine ca , un gol lasat de cineva , nu se umple usor, asta daca se umple vreodata, chiar daca esti perfect la a spune” Pe curand”.
Se spune ca timpul vindeca si cea mai adanca rana lasata de cineva. Pot spune ca nu eram de accord cu , hai sa ii zicem , zicala, sfat, i-al cum vrei. Pana acum cateva luni. Persoane apropiate mie, sufletului meu , esentei mele, m-au ranit cum poti rani mai rau o persoana. Cu fapte. Cuvintele pot fi sterse usor cu un “Iarta-ma”, insa faptele, cel putin mie imi raman intiparite in minte. Poate fi si din cauza ca uneori sunt si o fiinta foarte ambitioasa si razbunatoare.
Am invatat insa, ca timpul , e cel mai bun remediu si ca de cele mai multe ori , sa ierti , ajuta mai mult decat a arata cu degetul , persoana care te-a ranit, crezand ca il vei rani inapoi. O persoana care stie ca raneste , dar o face in continuare , nu prea ii poate pasa de ceea ce are in jur, cu atat mai putin incercarea ta de a il rani inapoi. E o pierdere de timp, iar pana la sfarsit , singurul care va iesi , mai ranit , vei fi chiar tu. La fel cum am invatat ca timpul vindeca orice rana, la fel am invatat ca timpul , e cel mai mare dusman intr-o prietenie. Timpul si distanta sunt dusmani mei mortali.Sau poate ii pot numi nemuritori pentru ca imi e greu sa imi imaginez ca timpul se va termina vreodata.
ASa cum timpul poate intari un sentiment frumos intr-o prietenie, la fel il poate decima. E un sentiment pe care ai vrea sa ti-l poti scoate din suflet sis a il arunci la mii de kilometric distanta, insa lucrurile grele, problemele inimii nu se pot rezolva atat de usor. Si cum toti suntem invatati cu tehnologia din ziua de azi, uite ca am mai apelat la Google inca o data pentru o definitie.
Google ne zice, : Definitia prieteniei: “egalitate armonioasa” (Pitagora). “cel mai sfant dintre daruri”. “una din mangaierile vietii” (G. Galaction) .
Nu sunt de acord. Intr-o prietenie niciodata nu v-a exista o egalitate, cu atat mai putin o egalitate armonioasa. Indivizii implicati intr-o asemenea relatie, tot timpul vor avea cu cine sa se intreaca, chiar daca nu o gandesc cu voce tare. Tot timpul iti vei dori sa fi mai sus decat celalalt, sau tot timpul il vei invidia in tacere, chiar daca te bucuri pentru el , sincer. Asta e natura omului. Intotdeauna sa ajunga cat mai sus.
“Cel mai sfant dintre daruri” , la fel nu poate fi cel mai sfant dintre daruri , daca nu e o prietenie curata. Insa de cele mai multe ori ne place sa ne laudam ca ne-am aflat jumatatea de acelasi sex, si ca niciodata nu va ve-ti despartii, pana cand unul dintre voi , calca pe bec. Atunci totul se duce dracului. Pe cuvant.
“Una din mangaierile vietii”. Poate fii adevarat. Dar cum imi place sa fiu advocatul care sta pe umarul tau , poate fi si “O palma peste fata”. Nu ma intelege gresit, nu am zis niciodata, si nici nu voi zice niciodata ca prietenie e ceva care nu merita o particica din timpul tau . Tot ceea ce zic, e ca o prietenie nu te face pe tine ca persoana.Niciodata nu vei avea nevoie de o prietenie pentru ca putea respira. Cum am avut eu. Si cum gresit crezand ca o prietenie e pentru totdeuna. Am spus si mereu voi spune ca “Prietenii vin si pleaca”.


III

Ca sa iti demonstrez cat de frantice imi sunt gandurile, voi incepe alt capitol, care poate are vreo legatura cu cel de dinainte, poate nu. Te-am ametit déjà?
Asta nu e nimic. Ganeste-te ca eu traiesc cu mine in fiecare zi.
Iubesc viata. Desi nu pare. De cand am inceput sa ma maturizez, am inceput sa realizez ca pot sa fiu persoana mea , fara sa imi pese de ce zic altii. Prea mult. Sa zicem ca m-am descoperit , desi mai e drum lung pana gand pot zica ca ma stiu . Parca sunt pe un traseu pe care nu imi este teama s ail parcurg, dar care stiu sigur ca nu ma va incanta de cele mai multe ori.
Acum cateva saptamani cineva m- intrebat daca cred in Dumnezeu. Respunsul meu a fost simplu. Da. Oricine crede in dumnezeu chiar daca il numesc altfel. Chiar si cei care nu cred in Dumnezeu , cred in ceva.
Cred ca exista cineva, sau ceva care are fraiele , dar nu pot pune degetul cine exact. Sunt undeva la mijloc cu parerea asta . Eram convinsa ca , destinul, norocul ,soarta, din nou las la alegerea ta, ti-o faci singur . Dar uneori , situatiile din care nu mai poti sa iesii se aseaza atat de armonios incat , sunt sigura ca in disperarea ta , nu prea ai fi in stare sa iesi cu capul limpede. Si atunci? Chiar tu esti stapan pe viata, destinul ,norocul , soarta ta? Mai gandeste-te un pic. Nimeni nu zice ca trebuie sa crezi in Dumnezeu. E o alegere pe care numai tu poti sa o iei, dar atunci cand lucruri imposibile se intampla, ori esti nebun si crezi in magie, ori crezi ca cineva, undeva ti-a aruncat o mana de ajutor.
Am crescut intr-o familie de ortodocsi , fiecare duminica fin lasata pentru odihna ,iar Sarbatorile mari fiind cele mai inportante. Deci nu aveam scapare.

De obicei imi plac discutiile despre religii, dar cu totii stim ca e un subiect pe care niciodata nu il vom intelege. Sau descifra.
Nu demult, chiar in serile trecute ma uitam la televizor, la o emisiune, despre universe. Oameni de stiinta, fizicieni, cred ca vor descoperi cheia unui universe pararel. Greseala mea, imi pare rau . Nu ca vor gasi cheia unui univers pararel, ci ca vor gasi o cale de a calatori intre univers. Cat de nebun poti fi, cat de pasionat de munca ta poti fi incat sa poti sa crezi ca intr-o buna zi , te vei juca de-a Dumnezeu?
Nimeni nu se poate juca de-a Dumnezeu.
De ce ne place sa mergem mai departe de limite? De ce ne incredem atat de mult in tecnologia asta care pana la urma va sfarsi prin a ne distruge?
Inteleg un artist, care spera ca va schimba lumea intr-o buna zi, prin arta, sa poata spera.
Dar cum te poti juca cu ceva asa de magnific , universal? O enigma pe care oricat am vrea nu vom putea niciodata sa ii aflam famecul. Un farmec pe care il distrugem cu , din nou , tehnologia care speram ca ne va aduce mai aproape de adevar. Adevar pe care nu cred ca suntem pregatiti sa il aflam. Unele lucruri sunt mai frumoase, ramanand necunoscute.
Trebuie sa iti zic sincer, intunericul nu m-a incantat niciodata , iar in privinta lucrurilor misterioase, m-a infricosat ingrozitor de fiecare data. Da e misterios si are ceva aparte , ceva care tot timpul ma v-a fascina, dar nu stiu daca vreodata voi avea destul curaj sa explorez intunericul.
Parca si acum stau noaptea cu impresia ca imi v-a sari cineva din dulap!
Eh, dar daca imi pun destul de multa incapatanare in ceea ce vreau sa fac, intunericul dispara cu totul. Parca devin un super erou si nu ma mai tem de nimic. Bin ear fi daca incaptanarea asta a mea, ar tine in toate situatiile, nu numai in cele in care chiar nu prea vreau sa excelez.